Ionel şi Binele

Ionel se plimbă cu părinţii lui în parc. E duminică, soare şi multă lume la plimbare. Părinţii îl iubesc foarte mult pe Ionel şi-i doresc tot binele din lume. Binele aşa cum îl înţeleg ei, evident. Că Ionel e prea prost să înţeleagă şi să decidă pentru sine ce e bine.

Într-o zi venise cu un prieten acasă, şi mamă-sa deja dădea semne de nervozitate. La vârsta lui, ar trebui să-i curgă ochii după fete. E adevărat că de multe ori, când e lângă părinţi, Ionel mimează interesul pentru fete. Ştie că aşa îi face să se simtă bine, feţele lor devin senine şi liniştite. El îşi iubeşte părinţii, mai ales că ei îi vor tot binele din lume. Evident, aşa cum îl înţelege toată lumea, indiferent că-i place lui Ionel sau nu.

A învăţat să trişeze încă din copilărie, când îi cumpărau jucării considerate pentru băieţei. Nu-i plăceau nici jucăriile pentru fetiţe. Toate erau statice, trebuia el să le mişte, să le împingă...

Pe urmă, toată viaţa a învăţat să reacţioneze după semnalele transmise de cei din jur. Dacă părinţii, amicii, colegii, profesorii râdeau de vreo manifestare umană, se uitau chiorâş la unele tipuri de relaţii ori dacă dispreţuiau unele categorii de oameni, se prefăcea şi el că este mânat de aceleaşi impulsuri. Râdea, fluiera, huiduia, arunca cu pietre în rând cu toată lumea spre cine trebuia. Nu se simţea bine, dar dacă părinţii lui spuneau că aşa e bine şi că trebuie să urmeze traseul lor spre fericire, se conforma. Nici nu avea de ales. Parcă poţi să respingi Binele?