Ţinea foarte mult la fecioru-său, chiar dacă era vitreg. După ce a fost răpit şi sechestrat de bandiţii transnistreni, a ţinut greva foamei, pe o arşiţă insuportabilă. Nu a mâncat nimic, în cortul amplasat în faţa ambasadei ruse aproape jumătate de vară şi era atât de epuizat, încât risca să moară în orice moment.
Soţia sa părea mai puţin afectată de întâmplare, deşi aspectul ei radios putea înşela. Se implicase şi ea cu trup şi suflet în lupta pentru eliberarea fecioraşului drag. Scria demersuri peste demersuri, scrisori, cerea audienţă la înalţii demnitari din guvern, bătea pragurile ziarelor şi televiziunilor... A găsit susţinere în persoana unor asociaţii civice care organizau periodic proteste pentru eliberarea fiului răpit.
După ce mai mulţi demnitari străini s-au arătat interesaţi de caz, a simţit că poate merge la Tiraspol să-şi viziteze feciorul, fără teama că va fi ea însăşi închisă. Îi ducea bani ca să-i mituiască pe gardieni şi pe deţinuţii cu pondere, ca să nu fie bătut şi umilit.
Într-un final, transnistrenii i-au lăsat fiul acasă. Timp de câteva luni s-a bucurat de atenţia presei, şi a fost invitat chiar la tratement în ţări străine, pentru reabilitare fizică şi psihică. Iar guvernul le-a dăruit 50 mii de euro, să-şi procure un apartament, pentru că nu mai voiau să rămână în Transnistria, în zona controlată de cazaci.
Tatăl vitreg a fost salvat in extremis, la spital, după acea grevă istovitoare a foamei, care n-a fost inutilă. Contribuise la scoaterea feciorului din temniţa transnistreană. S-a angajat la Chişinău ca muncitor necalificat la diverse întreprinderi, şi nici nu mai voia să audă de Transnistria.
********************************************************************
Căuta cu disperare bani pentru tratament. Şi nu avea decât flecuşteţe ce nu trebuiau nimănui. Le-ar fi vândut, dar nu avea cui. Soţia şi fiul vitreg, după ce şi-au cumpărat apartament, l-au şutat graţios din compania lor. A închiriat un apartament şi încerca să se descurce de unul singur, dar angajatorii coţcari care nu-i plăteau de multe ori salariul, şi mai ales sănătatea şubredă îl făceau să simtă că, încetul cu încetul, e pe cale să piardă lupta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu