Locul lui Păunescu e pe Aleea Clasicilor sau la MoldExpo, lângă Lenin?

Se pregăteşete o mare impostură la Chişinău. Pe Aleea Clasicilor, alături de scriitorii care îşi merită cu adevărat locul acolo, se preconizează instalarea bustului unui versificator, închinător de osanale unui dictator sinistru, care şi-a depus toate energia de saltimbanc în serviciul adulării şi proslăvirii unui regim de care nu reuşim să ne tratăm, ca de o pecingine sau râie. Merită oare "răsplătiţi" în halul ăsta disidenţii adevăraţi, cei refugiaţi în ţări străine în timp ce bardul obez se lăfăia în lux drept răsplată pentru slugărnicia sa? De ce aprigii anticomunişti de la Chişinău vor să-i instaleze bust lui Păunescu într-un loc pe care acesta nu-l poate decât pângări? Să fie liberalii moldoveni în realitate nişte naţionali-comunişti? Nu? Atunci de ce contribuie cu toată fiinţa lor la consolidarea cultului unui versificator fără valoare, unui mercenar de lux la curtea lui Ceauşescu, unuia care n-a avut nici în clin nici în mânecă cu poezia, dar nici cu etica de artist adevărat.

Hyde Park-ul a fost organizaţia care a protestat permanent împotriva autorităţilor comuniste, şi ulterior a celor liberale, care întârziau să amplaseze bustul unui scriitor cu adevărat valoros (Liviu Rebreanu), care nu s-a prostituat şi nu a acceptat să fie târfa de lux a vreunui regim politic, indiferent de culoarea lui. Cred că a venit timpul ca Asociaţia să protesteze din nou, de data aceasta împotriva amplasării bustului unuia care n-o merită, pe Aleea Clasicilor. La o adică, locul lui cel mai potrivit ar fi la MoldExpo, lângă monumentul lui Lenin, a cărei ideologie a cântat-o toată viaţa. Adepţii comunismului şi a versificaţiei păşuniste ar trebui să înţeleagă că Aleea Clasicilor nu e pentru oricine şi că nu se pune la dispoziţia cuiva numai pentru că a decedat. Să aşteptăm să treacă măcar vreo 50 de ani, aşa cum se procedează în astfel de cazuri, să vedem dacă generaţia de atunci îl va găsi la fel de valoros, dacă-l va recepta ca nişte elevi de la cenaclul "Vorbirea frumoasă", care confundă poezia cu solemnitatea sforăitoare, după ce se îmbată cu un pahar de apă rece în care a căzut o bobiţă dintr-un strugure.  Sau care obişnuiesc să se închine pentru că asta trece drept înălţător.