Lin, spaghetele alunecau pe urechi, la vale

Adrian Păunescu, sau mai degrabă eul său liric, s-a imaginat femeie într-o poezie. Dar numai pe jumătate, pentru că nu putem face abstracţie de eul biografic se se suprapune, uneori, ambiguu, în timpul lecturii, pe retina receptorului de poezie. Deci, nu cumva, doamne fereşte, să apară suspiciuni. Auziţi? Să nu credeţi cumva că Adrian Păunescu a fost femeie. El a vorbit doar, ca şi cum, din perspectiva femeii, după ce a înţeles-o profund, după ce i-a intuit esenţa. Şi majoritatea femeilor ahtiate de poezia de imaş zac leşinate, în neştiire, cu spaghelele lirice prelungindu-se unduios peste urechi, umere şi fesele uşor dezgolite (dacă tot suntem în aria poeticului). Deci, Păunescu reuşeşte să pătrundă misterul feminin, după ce se întinde pe o lejancă ronţăind condeiul visător. Apoi începe să aştearnă pe foaia albă ca neaua buchii nostime ce seamănă cu nişte oiţe pe un imaş acoperit de nea :) Cine se pricepe mai bine ca el să cânte eternul feminin? Mai ales când spune "noi, femeile". Când ne înfăţişează falsa modestie a reprezentantelor sexului frumos (sau poate că inconştienţă profundă, cauzată, obiectiv, de tradiţia culturală), care are menirea să scoată în evidenţă exact acele virtuţi, nepreţuite la justa lor valoare de vlăjganii nesimţiţi de bărbaţi. Dar femeile de astea sunt preţioase şi de neînlocuit! Pentru că, inclusiv sau mai ales atunci când înţeleg, în umilinţa lor înălţătoare, că nu valorează nimic, ele nu sar cu rebeliunea, ci îşi acceptă senin şi cu supuşenie destinul, la fel ca mama eternă şi bunica eternă. De fapt, aici se ascunde adevărata măreţie! Ce paradox magnific! Ah, putea scrie cineva mai frumos de atâta? Imposibel!