Comuniştii nu mor niciodată. Cel puţin în poeziile lor

Se pare că mulţi români din dreapta Prutului n-au conştientizat nici a zecea parte din oroarea dictaturii ceauşiste, n-au perceput efectele ei degradante, deşi au simţit pe propria piele sărăcia, teroarea statului comunist, lipsa totală de drepturi etc., dacă urmaşii lor au o percepţie deformată despre epoca de aur a defunctului, considerând că atunci România era un stat normal, democratic, aproape prosper.

Îmi amintesc de emisiunile difuzate la TVR1 (canalele ruso-sovietice nu le vizionam), în cele câteva ore de emisie, care îmi lăsau o impresie despre realitatea românească similară celei descrise în romanul "1984", al lui George Orwell. Emisiunea de ştiri se rezuma doar la prezentarea elogioasă a călătoriilor tovărăşilor Elena şi Nicolae Ceauşescu, dacă nu în ţări arabe ori africane, atunci pe câmpurile colhozurilor ori la fabrici şi uzine. Dacă se mai dădea ceva pe post, trebuia să aibă legătură directă cu Ceauşescu. Şi emisiunile pentru copii, atunci când încă nu se renunţase la ele, erau alcătuite strict din poezii şi ode închinate celor doi împuşcaţi.

Era sinistru. Părea un adevărat ospiciu, un lagăr de concentrare. Şi mulţi români îşi amintesc acum doar că aveau o bucată de pâine, e adevărat că şi aia doar pe cartelă. Copiii lor repetă şi ei inepţiile pe care le-au auzit în familie. Deci, rezultă că şcoala, presa şi alte instituţii care ar fi trebuit să păstreze vie, clară şi nealterată imaginea adevărată a comunismului ceauşist, nu şi-au făcut datoria şi că schimbarea a fost una superficială? Să fie pentru că la putere au rămas oamenii care l-au servit cu sârg pe Ceauşescu?