Simplist despre societate (ori cine a fost "societatea" în cazul lui Ion Pleşu)

Obişnuim să invocăm frecvent cuvântul societate. Totuşi, noţiunea îmi displace un pic pentru că o găsesc prea abstractă, prea nivelatoare, ascunzând pe de altă parte problemele adevărate care, scoase la iveală, ar schimba multe. Să luăm din nou cazul lui Ion Pleşu, băiatul care s-a sinucis pentru că se temea că va fi hăituit ulterior la serviciu din cauza orientării sexuale, că nu va fi înţeles de ai săi şi altele. În acest caz, se obişnuieşte să fie invocată societatea, faptul că aceasta este homofobă. Dar să vedem ce ar însemna în acest caz concret ideea de societate.

Ion se temea că va fi condamnat, judecat şi respins de oamenii pe care-i cunoştea: părinţi, rude, prieteni, vecini, colegii de la locul de muncă şi încă vreo câteva zeci de persoane, maxim câteva sute, pe care-i cunoştea ocazional şi care ştiau de existenţa lui. De oamenii pe care nu-i cunoştea nu avea de ce să-şi facă griji. Cu alte cuvinte, de ce i-ar fi păsat de nişte necunoscuţi din Chişinău, Briceni sau Cahul, să zicem, dacă aceştia nu i-ar fi influenţat cu nimic traiul, viaţa de zi cu zi.

Observăm, deci, că noţiunea începe să se îngusteze, să capete contur. Societatea ar însemna totalitatea de oameni cunoscuţi, care poate influenţa direct calitatea vieţii unei persoane concrete. Tocmai pe cercul ăsta de persoane poate miza cineva care şi-a pus în gând să-l şantajeze pe Ion cu deconspirarea orientării sexuale. Pe nişte oameni care îl pot influenţa direct şi de părerea cărora Ion ţinea cont, a căror atitudine faţă de el conta foarte mult pentru că depindea decisiv de ei, pentru că-i modelau percepţia despre sine, pentru că-l puteau anihila ca personalitate.

Nu putem pretinde de la colegii de la locul de muncă sau de la vecini să aibă atitudini prietenoase faţă de el şi să-i declare că l-ar accepta, practic în orice ipostază (legală bineînţeles, care nu produce rău altor oameni), pentru că locul de muncă e un mediu în care oamenii concurează între ei, e un soi de junglă unde, de regulă, concurenţii se bucură de ratările sau chiar nenorocirile unui coleg sau altul, acestea fiind considerate o oportunitate pentru propria creştere profesională. În schimb apropiaţii, care pretind că le pasă de soarta fiului, fratelui/surorii, (dar şi vărului, rudei în general, prietenului) ar fi putut să-i sugereze subtil că o astfel de dimensiune cum e orientatarea sexuală nu este relevantă pentru ei, conştientizând vulnerabilitatea lui în societate. Dacă n-au făcut-o, dacă se arătau la tot pasul oripilaţi de homosexuali când se difuza vreo ştire la televizor sau venea vorba despre ei într-o discuţie sau dacă povesteau cu orice ocazie bancuri despre homosexuali, ei se fac direct responsabili de suicidul aproapelui lor, complici ai şantajiştilor hăituitori. La fel, şi tăcerea de mormânt, tabu-urile rigide faţă de subiectul "homosexualitate" în familie, conduc spre exact acelaşi rezultat.

Deci, societatea a fost în cazul lui Ion Pleşu un cerc destul de restrâns de oameni (între câteva sute, maxim câteva mii, deşi e greu de crezut), care i-au pecetluit într-un final soarta. Prin intoleranţa sau rigiditatea lor faţă de subiectele considerate tabu. Pentru că nu s-au gândit niciodată că şi un membru al clanului lor poate fi "râios", "ciumat", şi lista epitetelor ar putea fi continuată. Ei au crezut că asta nu-i poate viza pe ei, că se referă la altcineva, străin, de departe...