Mergeam azi prin centrul Chișinăului, cu un rucsac greu în spate. Am urcat într-un troleibuz și așteptam să pornească. Primii două sute de metri i-a parcurs cam în 15 minute. Dacă nu aveam rucsacul, aș fi coborât de la bun început. După ce troleul s-a deplasat o sută de metri, am înțeles care e problema. PMAN era rezervat pentru un concert. Toată piața era ocupată de o scenă și de câțiva gură-cască, nimeriți acolo cel mai degrabă întâmplător. O voce emfatică urla ceva, de regulă cam ca la promoțiile publicitare, în stilul lui Porubin. Apoi răsuna euforic muzică rave.
Ambuteiajele erau imense. Oameni obosiți ce reveneau de la muncă ori piață, cu chipuri sumbre și extenuate, stăteau imobili în troleibuze și nici nu aveau putere să se revolte.
După jumătate de oră de așteptare zadarnică, am coborât și m-am pornit pe jos spre casă, deși rucsacul mă trăgea la pământ. La fiecare kilometru parcurs, mă opream la stații să-mi mai trag sufletul, în speranța că mă va ajunge din urmă troleibuzul de care aveam nevoie. Însă doar cu relaxatul și rămâneam.
Peste vreo două ore, așteptam să traversez strada în zona în care locuiesc. Trei troleibuze goale mi-au trecut prin fața ochilor, unul după altul, în același timp, exact ca în legile lui Murphy.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu