miercuri, 25 august 2010

De ce m-am bucurat că a pierdut Şerif

Pentru că e o echipă din Transnistria. Pentru că acest petec de pământ aparţine de facto Rusiei, nu RM. Pentru că din cauza ocupanţior de peste Nistru, reprezentaţi de Armata a 14-ea imperială, batem pasul pe loc şi nu avem nicio şansă să fim primiţi vreodată în Europa. Pentru că românofobia e a doua lor natură.

Şerif, ca şi trupa care a reprezentat Moldova la Eurovision, nu mi-a fost niciodată simpatică. Indiferent cu cine s-ar confrunta această echipă, eu sunt întotdeauna suporterul rivalului ei. Pentru mine, Şerif-ul e solul cultural (şi fotbalul e cultură, chiar dacă de masă) al imperialismului ruso-transinstrean în lume. Indiferent de campaniile de reconciliere care vor fi demarate de guvernul de la Chişinău, transnistrenii ne vor considera întotdeauna duşmanul lor numărul 1. Pentru că aşa au fost învăţaţi să ne recepteze. Sunt naivi cei ce cred că le mai poate schimba cineva percepţia. Transnistrenii ar accepta să facă parte din nou de facto din RM, doar dacă ar şti că ar reuşi să rusifice, să transnistrizeze întreaga Basarabie. Nu văd cum am integra vreodată populaţia rusofonă a Transnistriei. Dimpotrivă, riscăm să fim noi asimilaţi de ei.

Nu cred în braşoavele că artiştii sau sportivii ar fi situaţi de asupra ori în afara politicului, că trebuie să-i receptăm altfel decât pe restul oamenilor, că sunt nişte mesageri ai păcii şi concilierii. Pentru că sunt basme de adormit copiii, pentru firile romantice şi necorupte de civilizaţie.

Şerif se asociază în cazul meu cu Rusia agresivă, imperială, care râvneşte la teritorii străine. Oricât de mult aş încerca să-i receptez ca fiind "de-ai noştri", nu mi-ar reuşi. Şerif rămâne o echipă de-a lor. Care nu mă reprezintă. Şi de înfrângerile căreia, ca de a fiecărei echipe ruseşti, mă bucur de fiecare dată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu