Oamenii şi motivaţiile

Îmi vine destul de greu să înţeleg de ce mai marile sau mai micile personalităţi, de care sunt legate schimbările de mentalitate, ori de alt gen, ne sunt înfăţişate, de obicei, ca un soi de martiri-asceţi, care s-au sacrificat pentru generaţiile viitoare. De ce anume imaginea asta de sfânt, care se dăruie omenirii, uitând totalmente de propria persoană? De ce trebuie să ni-i imaginăm ca pe nişte oameni aflaţi doar în vâltoarea unor evenimente tumultoase, răscoale, revoluţii, şi care, atunci când reveneau la birou (casă nu-mi imaginez să fi avut, ar fi fost prea personal şi intim, iar ei nu aveau parte de intimitate, că le dărâma nimbul), ajungeau până la uşă, apoi se răzgândeau să mai intre (confortul ar fi fost deplasat pentru nişte revoluţionari), făceau stânga împrejur, ieşeau afară, găseau un stâlp, se urcau pe el şi începeau să postească. Nu mâncau decât mâncare fără gust, nu făceau deloc sex şi încă multe alte mărunţişuri considerate a fi plăcute pentru o fiinţă umană, ci se dedicau exclusiv cauzei, se sacrificau. Asta şi era motivaţia lor! Evident, oamenii mărunţi, pigmeii fără idealuri sunt incapabili să-i înţeleagă pe oamenii mari, pentru că ei preţuiesc prea mult viaţa terestră, cu plăcerile însoţitoare. Ei au nevoie de motivaţii josnice, vulgare, scârboase asemenea corpului şi libidoului lor. Iar dacă nu le au, pierd orice raţiune de a fi, lupta, acţiona...