S-a apropiat, gârbovită, de persoana ce strângea semnături pentru a fi desemnată candidat pentru funcția de deputat în alegerile parlamentare din anul acesta. A început să ne povestească despre trecutul ei de deportată. Scoate din buzunar o foiță pe care e scrisă o poezie. O îndemn să pună o semnătură în favoarea persoanei pe care o cunoaște și o laudă.
-Nu, că eu a liubimcicii mei pentru care voi vota.
-Dar nu e vorba, totuși, de un vot, ci doar de o semnătură de susținere. În cabina de vor veți vota cu favoriții dstră!
-Nu.
Își agită hârtiuța, apoi mi-o dă să o citesc. Văd pe ea vreo 5-6 strofe cu versificație lemnoasă, plină de jurăminte, promisiuni și destăinuiri de amor. Începe să recite pe de rost cu voce tare, crezând că îmi intuiește ritmul de lectură. O întrerup după câteva clipe, înapoindu-i hârtia. Dar ea nu se descurajă, căutând alți fani.
-Și nu vreți, totuși, să băgați o semnătură? -o întreb eu de data asta mai mult pentru amuzament.
-Nu.
E clar, ea ne-a ales pe noi doar drept public, de urechi să-i asculte versificația și să o laude, eventual. Dar de ce în cadrul unei campanii de semnături??? De ce nu în cadrul unor recitaluri de poezie, al unei serate, printre camarazii ei de ideologie și suferință, ori în fața „liubimcicilor” cărora este gata să le ofere și sufletul, nu doar votul? Pentru că respectivii n-au timp de flecăreală poetică și cunosc prețul timpului electoral?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu