Am vizionat acum un an-doi, un film al unor producători dintr-o țară nordică, în care era prezentată soarta unor bătrâni din satele RM, cu mâinile și picioarele amputate din cauza degerăturilor. Bătrânii respectivi aveau copii, altfel nici nu se poate în tradiționala RM, numai că asta nu i-a scutit de o bătrânețe plină de chinuri, de foame, frig și alte neajunsuri, specifice unei societăți în derivă și extrem de sărace.Cum se face că în cazul unui număr foarte mari de bătrâni din RM nu funcționează faza cu „cana de apă”, oamenii explicându-și decizia de a se căsători și a avea copii nu doar prin integrarea socială și senzația de normalitate pe care o degajă ritualul, practica socială numită FAMILIA, ci și prin anumite garanții de asistență la bătrânețe. Problema e că urmașii acestor bătrâni trăiesc și ei într-o sărăcie lucie, copiii lor trag și ei foame, respectiv atașamentul față de bătrânii aflați într-o situație disperată lipsește cu desăvârșire. În realitate, o casă de copii înseamnă în multe cazuri de genul ăsta mai degrabă o perpetuare a sărăciei decât garantarea unei bătrâneți cât de cât decente.
Dar sunt posibile și situații din astea sinistre și în familiile asigurate, unde copiii au crescut ca în puf. Am aflat recent despre un caz, în care copiii și-au abandonat practic mama într-un spital, imobilizată la pat, deși ea a investit enorm în educația lor, asigurându-le și un trai decent, mult peste media locală.
Deci, „cana cu apă” poate să funcționeze, dar poate și nu - de la caz la caz, în funcție de noroc și alți factori subiectivi. Mă întreb doar cât de câștigată a fost femeia în cauză (dar și alți părinți ce s-au pomenit într-o situație similară) cu copiii ei care, practic, au abandonat-o în cel mai greu moment al vieții, și ce soartă ar fi avut dacă se dispensa de „norocul” de a avea urmași.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu