Vă declar solemn că părăsesc țara dacă mă dezamăgiți!

Am remarcat la moltofeni un patriotism ciudat, ca și cum ar fi vorba de atașamentul față de glie al țăranilor șerbi. Ei se simt vinovați mai ales dacă le trece fugitiv prin cap ideea de a părăsi (ce cuvânt dramatic, deja am început să lăcrimez) țara.

Hei, ce-s cu ideile astea ramolite de nu-știu-care veac? Știam că în epoca noastră, mobilitatea, dinamismul populației e accentuat, fiecare locuiește unde îi este mai bine, chiar dacă are de suferit din cauza asta imnul național, drapelul, stema țării, președintele de colhoz și multe alte instituții importante. Majoritatea oamenilor stau pe loc nu pentru că și-ar iubi până la leșin țara, ci pentru că nu au suficiente cunoștințe, abilități și bani să o șteargă undeva în altă parte. Nu e deloc ușor să o iei de la zero, să înveți o limbă străină și, în plus, mai tre să ai și o meserie cerută pe piața muncii în țara în care ai aterizat. Nu mai vorbesc de stres, de integrarea dificilă într-un alt mediu, cu oameni înzestrați cu alte automatisme, valori sau principii. Nu e prea comod să începi viața din nou, mai ales după o anumită vârstă, când începi să devii conservator acasă.

Deci, nu mai bociți atâta, nu ne mai amenințați că părăsiți țara dacă nu se va întâmpla nimic acasă care să vă motiveze să rămâneți. E ca și cum ați începe să amenințați dunele de nisip într-un deșert, ferm convinși că ele vor sări speriate să vă servească cu apă.